inUTIL 3.0

Mama iar m-a adus mai târziu la școală azi și eram foarte supărată pentru că mai mult ca sigur nu o să mai am timp să mă joc nimic înainte ca doamna învățătoare să înceapă ora de desen. Dar de obicei mă distrez oricum, pentru că tot ce trebuie să fac e ce îmi place. Nu am reguli, desenele nu trebuie să arate într-un singur fel, iar atunci când îmi spun și Cris sau Matei că le place, mă simt foarte bine.

Dar azi când am intrat în clasă, nimeni nu era în bancă și nu se făcea nimic. Adică se făcea, dar fiecare altceva, pe covorul de lângă proiector. Nu prea înțelegeam totuși, dar nu mă deranja; aveam și eu timp.

Cât doamna încerca să își dea seama cum funcționează ce voia să ne arate, eu am început să o ajut pe Cris la ce cred că era un castel de cărți, dar mai niciodată nu îi reușește oricum. Am început să vorbim despre cum abia așteptăm să vină excursia de final de an, și cum o să stăm împreună și de la anul. Nu mai știu cum, dar am devenit foarte apropiate.

Tocmai când am ne obișnuisem cu toată atmosfera, auzim un “Copii, vă rog lăsați telefoanele și ce făceați și așezați-vă toți pe covor” de la catedră. Pe ecran era scris cu litere mari MEDIUL NOSTRU. Nu prea mai auzisem chestii despre asta. Știam ce era mediul, dar care era legătura cu noi? Mai era desenată și o figurină sub titlu, care ne-a povestit despre natură și ecosisteme și drumeții.

.

.

.

N-am reținut mare lucru, cred, dar mi-a plăcut; înafară de faptul că ora de desen viitoare a presupus apoi să construim ceva cu ce urma să aruncăm de pe acasă, săptămâna următoare am mers să plantăm câțiva pomi în curtea școlii și să strângem gunoaiele din parcul de vis a vis. M-am simțit un pic ciudat, de parcă nu făcusem mare lucru. Și mă deranja și câte poze voia doamna să facă. Niciodată nu mi-au plăcut.

Le-am povestit și părinților mei despre toată descoperirea asta. Nu stau cu amândoi cât de mult aș vrea; adică mereu mâncăm seara împreună, dar nici pe mama, care stă și lucrează de acasă toată ziua nu apuc s-o văd decât între repetițiile la dans și cursul de engleză, când vine să mă ia. Oricum, ei nu păreau la fel de entuziasmați ca mine, cel puțin când le-am arătat ”dragonul” imens din cofraje, pe care i-am rugat să le cumpere, pentru că nu aveam destule.

A devenit o oră obișnuită, cea legată de mediu. Odată la ceva timp, ori ne întorceam pe covorașul din mijlocul clasei și făceam joculețe, ori stăteam la mesele noastre mai mulți și lucram la ceva. Mă enerva foarte tare când Matei începea să mă gâdile pentru că se plictisea și tot eu eram certată..sau când nu auzeam nimic pentru că se juca cineva pe telefon. Dar asta n-a durat mult, până la urmă tuturor a ajuns să ne placă.

Peste mai multe săptămâni, a fost odată un titlu pe care nu l-am înțeles din start: ”Economie la Energie”. Aceeași figurină a început să ne arate filmulețe și să ne vorbească despre cum resursele noastre sunt limitate, despre cum trebuie să le protejăm și ce putem să facem. Printre altele, am reținut că nu trebuie să las lumina aprinsă când nu am nevoie de ea, sau robinetul deschis mereu. Așa că am început să fiu foarte atentă la cum spală mama vasele sau cine stinge becurile și am observat că făceam foarte multe lucruri degeaba. Deci, mi-am început un carnețel de notițe, pentru a vedea când se întâmplă toate astea, să le pot spune părinților mei. La început au crezut că glumesc ș mereu când le spuneam ce aflam îmi zâmbeau, mă pupau pe cap și își continuau treaba.

Așa nu merge.

Trebuia să le atrag atenția cumva. Într-o zi când au plecat amândoi la cumpărături iar eu am rămas singură câteva ore, pentru că le-am spus că mă culc (știam să ies din casă dacă se întâmpla ceva și să nu deschid ușa nimănui), am luat un ghem de sfoară și bilețele pe care deja le făcusem, și am deșirat-o prin aproape toată casa, legând-o de clanțe, robinete, dulapuri și tot ce se putea, lipind din loc în loc concluziile pe care le găsisem: că lumina în baie a stat aprinsă cu zilele în ultimele două săptămâni, că robinetul din bucătărie era lăsat deschis mereu și ajungea să consume aproape două bidoane de apă în plus pe săptămână, iar în același timp, florile din sufragerie aproape se uscaseră complet pentru că mereu uitam să le udăm. Mai era și căldura, pentru că tata se plângea aproape zilnic că-i era frig când ajungea acasă seara, dar mama deschidea mereu geamurile. Totuși asta nu am avut cum să măsor. Iar o altă problemă care ajunsese să mă deranjeze era câtă mâncare aruncam mereu, doar pentru că ne plictiseam de ea și nu mai aveam poftă. Eu mă gândeam ca măcar putem s-o dăm cuiva pe stradă.

Când s-au întors acasă, mama și tata au rămas puțin la hol, uitându-se la mine cum le zâmbeam. Nu de alta, dar ce-i drept era cam greu să te miști la câte sfori trăsesem. Mai întâi nu prea înțelegeau dacă asta era pur și simplu o joacă de-a mea, deci au început să râdă. Apoi le-am explicat. Au lăsat cumpărăturile în hol și am avut o discuție de oameni mari în s

ufragerie (după ce am desfăcut totul). Ajunsesem la o înțelegere: dacă eu reușeam să găsesc un sistem potrivit, ei nu ar fi avut nimic împotrivă să participe. Of, tot eu trebuie să fac totul.

.

.

.

(Încă mai credem că pe la noi nu se mișcă lucrurile în zona asta, sau nu pe cât ar trebui. Parțial adevărat. Că, atâta timp cât ceva n-ajunge la nivel mare, să audă toată lumea, nu se întâmplă.Că nu vorbim, de fapt, aceeași limbă. Dar știați că s-au plantat în ultimii ani mai bine de 50.000 de puieți, de exemplu, iar asta majoritar în sudul țării? Să nu mai zic de zecile de mii de voluntari implicați în programe nu numai de împăduriri sau ecologizare, dar într-unele de educare. Aici se ajunge mereu, la educație; pentru că, până la urmă, ca să vorbim aceeași limbă, trebuie să fim siguri că am învățat-o pe aceeași.)